O poveste horror scurtă în care se întâmplă lucruri stranii, iar ochii privesc mereu.
Ochii
Mi-a fost frică să clipesc când i-am văzut pentru prima dată acum două săptămâni. Erau roșii și mă priveau din colțul camerei, fără pleoape. Un fior rece m-a trezit în mijlocul nopții. M-am întors de pe o parte pe alta, gândindu-mă că trebuie să rezolv scârțâitul patului, atunci când i-am văzut.
Camera era învăluită în întuneric, în afară de razele lunii, care mângâiau timid podeaua. O figură slabă și înaltă purta doi ochi roșii în colțul camerei mele. M-am ridicat încet în fund și mi-am strâns genunchii la piept, în timp ce frigul îmi intra în oase. Mi-am tras ușor plapuma peste buze..
Am tras aer adânc în piept și privindu-i lung…
Am clipit.
Ochii au dispărut.
Am tresărit și un fior rece m-a lovit în ceafă, inundându-mi corpul. Mi-am făcut curaj să mă ridic și să pornesc lumina.
Nimic.
Eram singură. Am verificat toată casa. Ușa și geamurile erau închise. Eram sigură de asta.
Am adormit cu greu, gândindu-mă la ochii sângerii.
Zilele următoare am încercat să mă conving că totul a fost doar în capul meu; că a căzut lumina ciudat, că eram obosită, că orice aș fi văzut se poate explica. A doua zi, după ce m-am liniștit, i-am văzut din nou.
Doi ochi roșii în colțul camerei.
Afară ploua și stropii loveau geamul violent. M-am șters la ochi și, când i-am deschis iar, ochii au dispărut. M-am uitat prin cameră și i-am văzut sub birou, având în spatele lor o formă ciudată, diferită de silueta înaltă și slabă. Forma parcă se mișca și se schimonosea în spatele ochilor care au rămas ficși și la fel: roșii, aprinși și cu o singură țintă. Un nod în gât mi-a îngreunat respirația și nu am reușit să țip.
Am clipit din nou.
Ochii erau acum în mijlocul camerei, iar forma avea trăsăturile unui copil. Am început să respir din ce în ce mai greu. Inspiram și expiram scurt. Simțeam transpirația rece cum își face loc pe pielea fierbinte de sub pijama. În cameră s-a lăsat răcoarea și aburi sfioși începeau să apară.
Am clipit din nou.
Forma era acum în fața patului. Din nou era înaltă și subțire, cu ochii roșii care nu clipeau niciodată și mă priveau muți. Era mult mai subțire și mult mai înaltă decât la început. Ochii erau aproape de tavan, dar deasupra lor se vedeau ceea ce păreau a fi coarne. Erau multe și subțiri și parcă dansau în întuneric.
Forma nu avea mâini. Sau nu le lăsa la vedere. Deși îmi era greu să respir, o făceam din ce în ce mai rapid. Aburi deși se așterneau în fața mea. Ochii mă priveau și coarnele dansau în bezna din mica mea cameră, în timp ce furtuna se lupta afară.
Mi-am tras încet plapuma peste cap și am început să plâng. Lacrimi fierbinți îmi cădeau pe obraji. În acea noapte nu am dormit. Când am simțit că soarele își făcuse loc printre crăpăturile dintre plapumă și pat, am ieșit afară. Ochii roșii au dispărut. Camera era la fel cum am lăsat-o înainte să mă culc. Ușa și geamurile erau închise. Totul era în regulă. Totul era doar în capul meu. Așa voiam să cred. Zilele au trecut și am început să îmi revin.
👁👁
Un tunet puternic mă trezește în mijlocul nopții. Vreau să mă uit spre geam când îi văd din nou în fața patului. Aceeași formă înaltă și subțire cu coarne care dansează în întuneric. Și acei ochi oribili care mă privesc neîncetat.
De data aceasta în cameră e o căldură îngrozitoare. Linii de transpirație îmi cad pe frunte și pe obraji. Respir greu și sacadat. Vreau să dau plapuma la o parte, dar îmi e frică. În același timp, simt cum fierb sub ea. Transpirația de pe frunte își face, încet, drum spre ochi. La contact cu transpirația sărată…
Clipesc.
Strâng din ochi cât pot de mult. Simt cum mă ustură. Când îi deschid, forma are mâini subțiri și lungi. Respir din ce în ce mai repede.
Mă șterg la ochi și pe frunte. Forma își pus mâinile subțiri cu degete lungi și negre pe marginea patului.
Inima începe să-mi bată nebunește.
Clipesc de câteva ori.
Mai multe brațe țîșnesc din umbra sumbră, fiecare lipindu-se de plapumă, în stânga și în dreapta mea.
Clipesc.
Tremur. Forma e mai aproape. Ochii sunt mai aproape. Mâinile sunt mai multe. Simt cum mă sufoc.
Clipesc.
Fierb sub plapumă. Mâinile sunt fierbinți și grele. O mulțime de brațe mă țin prinsă. Nu pot să mă mișc. Căldura e insuportabilă. Mă simt ca într-un furnal și fața îmi începe din nou să transpire. Ochii roșii sunt deasupra genunchilor mei. Transpirația mi se îndrepta spre ochi.
Clipesc.
Ochii sunt acum deasupra abdomenului. Un miros putred vine din spatele lor. Din ce în ce mai multe brațe se așază pe pat. Mirosul e atât de puternic încât am început să tușesc.
Clipesc.
Îmi țin ochii strânși. Când îi deschid ochii roșii sunt deasupra pieptului meu. O gură largă cu dinți negri se formează încet sub ei. Putoarea inundă camera. Transpirația îmi cade pe față.
Îmi e frică.
Clipesc.
O limbă neagră iese din spatele dinților.
Ochii roșii fără pleoape mă privesc .
Saliva întunecată și fierbinte precum smoala îmi cade pe piept. Simt brațele subțiri cum se apropie de mine și mă îmbrățișează strâns.
Miros mort iese din gura neagră, în timp ce picături aspre continuă să cadă din vârful limbii. Încerc să mă mișc, dar, cu fiecare efort, brațele mă strâng mai tare. Încerc să îmi țin ochii deschiși cât de mult pot. Privesc ochii roșii care nu clipesc niciodată. În cameră e o liniște asurzitoare.
Transpirația îmi inundă orbitele, în timp ce ochii roșii stau neclintiți.
Gâtul mă ustură.
Mâini nenumărate mă strâng.
Rămân fără aer.
Saliva neagră îmi cade pe piept.
Sânge fierbinte îmi curge pe buze.
Putoare neagră îmi intră în nas.
Ochii îmi ard.
Clipesc.
Pentru mai multe povești scurte horror, poți descărca culegerea de povești scurte #30in30 Din Întuneric.
Dacă îți plac poveștile mele, poți să îmi lași un like pe pagina de facebook, aici: facebook.com/mihai.fiction.