O poveste fantasy desrpe ultimul dragon care trăiește în ținut și cavalerul care îl caută.

Ultimul Dragon

Sunt  bătrân, am urcat muntele cu greu. Anii întregi de războaie și bestii ucise își spun cuvântul. Faima și adulația oamenilor a rămas în trecut.

În tinerețe am fost garda regelui. Am ajuns în acea poziție după ce l-am salvat pe rege în Pădurea de lângă Lac.

Era o dimineață răcoroasă. Eu pregăteam caii pentru vânătoare iar regele m-a chemat să mă alătur expediției. Majestatea sa a pus ochii pe un mistreț uriaș care distrugea recoltele oamenilor lui.

Mistrețul din Pădurea de lângă Lac

Încet, pe spatele cailor ornați cu sigiliul regelui, înaintăm prin pădure. Liniștea e străpunsă doar de ciripitul păsărilor și de crengile care se lovesc în bătaia vântului. Soarele își revarsă razele în pădure, nereușind încă să învingă răcoarea așezată peste noapte.

Regele este în fruntea expediției, pe calul său alb. Este urmat de două dintre gărzile sale de corp, bărbați înalți și puternici care stau drept pe caii lor cenușii pivind în stânga și în dreapta.

În urma lor sunt câțiva prieteni de-ai regelui și eu. Un tânăr de 20 de ani, fiu de fierar, care cu câteva ore în urmă pregăteam caii.

În depărtare se aud zgomote! Gărzile regelui se pun în fața lui și își scot săbiile care strălucesc în lumina soarelui. Prietenii lui se aliniează în spatele lui și își scot arcurile, pregătind săgețile. Eu rămân în spate.

Din desișul din fața noastră sare o căprioară, urmată de încă două. Întregul grup începe să râdă, părăsind pozițiile de apărare. Moment în care din desiș apare bestia.

Un mistreț uriaș, aproape la fel de mare precum un cal. Maroniu cu o coamă roșiatică. Capul lung lasă să iasă 4 colți masivi în partea de jos. În gură are o căprioară cu ochii nebuni care încearcă să respire.

Cu o viteză uimitoare lasă căprioară să-i cadă din gură și se repede spre rege. Calul cel alb cade străpuns de colții mistrețului în timp ce regele este aruncat și se rostogolește la câțiva pași de aceștia.

Mistrețul își eliberează colții din burta calului. Cele două gărzi ale regelui se apropie de mistreț cu săbiile scoase, dar jigania scapă ușor de ei. O mișcare a capului spre stânga aruncă una dintre gărzi iar cu următoare mișcare a capului spre dreapta, colții lui se înfig în cealaltă gardă, aceasta scăpându-și sabia, și reușind cu ultima suflare să privească în ochii goi ai bestiei.

”Prietenii” regelui o iau la fugă, în timp ce eu stau ascuns după un copac.

Trebuie să-mi salvez regele. Părăsit de prieteni și cu gărzi care nu au reușit să facă asta, eu sunt singura lui speranță. Îi văd în fața mea, regele se reazămă de un copac și tremurând, își îndreaptă sabia către monstrul din pădure. Mistrețul își scutură capul încercând să scape de garda din colții uriași.

Încet, mistrețul se îndepărtează de calul plin de sânge, moment în care sunt liber să iau sabia gărzii care încă nu se desprinde de colții fiarei. Ridic cu greu sabia, fiind prea mare și prea grea pentru mine. În timp ce mistrețul se luptă să-și elibereze colții, mă apropii de flancul regelui.

După câteva mișcări, sălbăticiunea reușește să înlăture bucata de carne moartă care îl deranja, și pornește în viteză către rege.

Ținta este sigură, tremurând la baza copacului. Mistrețul galopează în viteză, dar se oprește brusc înainte să ajungă la Majestatea Sa. Sabia gărzii de corp intră în gâtul bestiei, lăsând să iasă un șuior roșu și fierbinte care mă stropește în față.

Mistrețul își rotește capul spre mine, unul dintre colții lui lovind ochiul meu stâng. Mă aruncă în spate, iar regele, recăpătându-și curajul, il lovește cu sabia  în vârful capului.

Întoarcerea în regat a fost una glorioasă. Cu fața plină de sânge și cu un ochi bandajat, am fost primul care a intrat pe porțile orașului capitală, cu regele și garda sa în stânga și în dreapta mea. În acea zi am fost făcut cavaler și am primit titlul de gardă personală a regelui, ca răsplată a faptelor mele. Pe lângă acestea, am primit și un pumnal făcut din colțul dihaniei care mi-a furat ochiul.

În sătucul de lângă pădure, mistrețul uriaș a fost gătit și servit într-o mare sărbătoare sătenilor.

–   De când suntem aici, mistrețul ne-a distrus toate recoltele!

–   Da! Slavă cerului că am scăpat de el! Să trăiască Regele!

–   Să trăiască Regele!

–   Să trăiască Regele!

Cerbul de la marginea regatului

Câțiva ani și câteva războaie câștigate mai târziu, am devenit mâna dreaptă a regelui. Am învățat multe fiind lângă el atât în vremurile bune cât și în vremurile rele.

Am condus armata regelui împotriva oamenilor-urs din Nord. Am înfrând șerpii uriași din tărâmurile nisipoase și am eliberat oamenii care le erau sclavi de generații. Am pierdut oameni buni când ne-am aventurat și mai în Nord și am luptat cu maimuțele de zăpadă. Am căștigat războaie împotriva popoarelor străine care se opuneau Regelui. Cu cât imperiul regelui creștea, cu atât deveneam mai bun în a omorî oameni și creaturi.

Întorcându-ne dintr-un război la marginea regatului, am oprit cu armata într-un sat aflat sub stăpânirea noastră.

În hanul în care eram, se spuneau povești despre dispariția unei alte fete dincolo de râu. Unii spuneau că a fugit, alții că a murit înecată în râu, dar cele mai multe voci vorbeau despre cerbul cu ochii în flăcări.

Era de datoria mea, ca mâna dreaptă a Regelui, să descopăr ce se întâmplă. În acea noapte am părăsit hanul și am trecut dincolo de râu. Eram pregătit pentru un nou trofeu.

Cu primul pas făcut dincolo de râu am simțit cum totul se schimbă. Un miros dulceag a început să mă înunde și o ceață groasă mi s-a așezat peste ochi. Mi-am scos sabia și am înaintat prin pădurea deasă. M-am rătăcit. Nu știu cât timp am hoinărit singur prin pădurea încețoșată. Mirosul era din ce în ce mai puternic. Am nimerit într-o poiană iar prin ceața deasă se vedea o lumină puternică.

O voce liniștitoare se aude din lumina orbitoare.

–   Oh, preamărite războinic, ce te aduce pe meleagurile mele?

–   Am auzit povești despre tine. Am auzit că răpești fete din sat. Am venit să te opresc!

–   Se pare că sătenii nu-și respectă înțelegerea. O să mă ocup de ei, așa cum am promis.

Strâng sabia și mă pregătesc de confruntare. Din ceața deasă lumina se apropie. Un cerb maiestuos pășeșete în fața mea. O bestie pe 4 picioare care vorbește. Ochii luminează ca două ruguri iar coarnele îi sunt precum ramurile unor copaci antic.

–   Sătenii nu ți-au spus despre înțelegerea noastră, iar tu ai venit să mă ucizi. Știam că oamenii nu sunt de încredere și-mi demonstrează asta cu fiecare ocazie.

Strâng sabia și mai tare și alerg spre el. Reușește să blocheze atacul cu coarnele. Acestea iau foc, moment în care nu pot să mai țin sabia. Mă împinge și cad pe spate. Îl văd cum se apropie de mine, cu ochii și coarnele în flăcări.

Bestia se oprește în fața mea. Cu capul ridicat triumfător și cu vocea blândă vorbește:

–   Ești primul bărbat care a pășit în ținutul meu.

Nu reușește să spună mai mult, deoarece cuțitul din colțul mistrețului îi lasă o linie roșie pe gât.

Cerbul cade iar eu îi prind una dintre coarne. Mă arde dar simt cum îmi recapăt puterile. Acum eu sunt cel care stă triumfător deasupra lui.

–   Unde sunt fetele?!

–   Ești la fel ca toți oamenii..nesăbuit, grăbit. Eram ultimul din neamul meu..

Cerbul cel frumos se transformă într-un bărbat înalt, acoperit de mușchi verde. Fața lui rămâne o față de bestie și coarnele nu se schimbă. Ceața se ridică și mirosul dulceag dispare. În poieniță se văd o mulțime de fete tinere. Goale și frumoase, se strâng în jurul cerbului.

–   Vezi tu, am crezut posibilă o înțelegere între oameni și viațuitorii pădurilor. Tot ce voiam era o fată o dată la câțiva ani care să se bucure cu mine de ceea ce oferea pădurea, iar oamenii puteau să stea pe pământul de dincolo de râu, pe care mi l-au luat cu forța. Dar acum e târziu, ai grijă războinicule, timpul trece diferit pe partea asta a râului.

Cu ultimele cuvinte, cerbul se descompune și se face una cu pădurea. Coarnele îi cad pe pământul inflorit. Le iau cu mine, simt că mă fac mai puternic dacă le am aproape.

Trec râul și intru în sat. E dimineață și e pustiu. Un singur bătrân e în piața mare. Se leagănă pe scaun cu pălăria pe ochi și un pai în gură.

–   Tu, moșneagule! Unde e toată lumea? Unde e armata?

–   Heh tinere, ultima armată care a trecut pe aici a fost acum 20 de ani, cand au fugit de bestiile cu aripi.

–   Bestii cu aripi? Despre ce vorbești?

–   Au venit și au distrus totul în cale. Au omorât oameni, au dezbinat regatul. L-au omorât pe rege, au distrus totul..

–   L-au omorât pe rege?! Când?!

–   Heh, nu esti de prin locurile astea, flăcăule? S-a luptat din greu, am reușit să-i omorâm și noi. A rămas unul singur care s-a retras, rănit, pe Muntele Flămând. Dar nimeni nu se aventurează în zonele acelea.

Nu am putut să-i mai zic nimic moșneagului. L-am lăsat singur în satul uitat de lume și am plecat pe jos spre castel. Trebuia să văd ce s-a întâmplat. Din următorul sat am făcut rost de un cal și mi-am continuat călătoria. Oamenii mi-au acceptat banii deși spuneau că sunt vechi. Se pare că cerbul a avut dreptate, timpul chiar a trecut altfel când eram în pădurea lui.

Ultimul Dragon

Sat după sat mă apropiam de inima regatului. Cu cât mă apropiam mai mult, cu atât satele se împuținau. Am auzit povești despre șopărle uriașe venite din Est, de dincolo de mare. Aveau aripi care acopereau cerul și scuipau foc. Nimeni nu a mai văzut așa ceva până atunci. Erau povești vechi de mii de ani despre dragoni, dar nimeni nu le mai credea.

Sătenii bătrâni îmi spuneau că oamenii aproape au reușit să le țină piept, și chiar au omorât câțiva. Dar totul s-a sfârșit când a venit cel mare. Era atât de mare, încât oamenii l-au numit Cel ce aduce Noaptea. Aripile lui se puneau în fața soarelui precum o palmă în fața unei lumânări. El a reușit să ardă tot și să pătrundă în castel.

Am reușit să ajung în orașul-capitală. Totul este negru și mirosul de moarte este încă prezent după atâția ani. Înaintând prin orașul pustiu îmi amintesc de toate orașele și regatele pe care le-am cucerit. Dar ce a rămas în urma dragonilor, nu se aseamănă cu ce a rămas în urma noastră.

Clădiri distruse și oase de dragoni împânzesc capitala. Castelul se ridică mândru în mijlocul orașului chiar dacă este pe jumătate distrus. Sala tronului este goală. Doar amintirile și fantomele trecutului mai locuiesc în aici.

Înainte să plec, mai arunc o privire spre grajdul de unde regele m-a invitat în expediție. Cu lacrimi pe obraji părăsesc orașul.

Au trecut mulți ani de când am ieșit din pădurea cerbului și și mai mulți de la tragedia care a distrus regatul. Oamenii și-au reconstruit viețile, dar gândul că dragonii se vor întoarce era mereu prezent. Muntele Flămând revendica viețile tuturor care se credeau destul de viteji încât să-l urce.

De multe ori mi-am dorit să urc muntele și să înfrunt bestia. Dar nu am făcut-o. Mi-am petrecut viața ajutând oamenii afectați de bestiile inaripate.

Am făcut pace cu oamenii-urs din nord și i-am ajutat să scape de bizonii turbați care le distrugeau pământurile. Am făcut o incursiune și mai în nord unde am făcut un pact între oamenii-urs și maimuțele de zăpadă.

Am ucis bestii hidoase care au apărut la scurt timp după dispariția dragonilor. Mi-am petrecut viața luptând. Coarnele cerbului îmi ofereau putere. În puținele dăți când nu erau aproape de mine mă simțeam slab și bătrân.

Dar acum a sosit momentul să înfrunt bestia care încă stă ca o umbră grea peste tot ținutul.

Chiar și cu coarnele cerbului sunt bătrân. Simt că povestea mea se apropie de sfârșit. Pornesc spre Muntele Flămând.

Urcarea a fost una primejdioasă, fără coarnele cerbului sunt sigur că nu reușeam să urc, dar am ajuns sus. Îmi scot sabia primită de la garda ucisă de mistreț și o așez jos. Coarnele cerbului care până acum le purtam în spate, le las să cadă. Simt că nu mai sunt la fel de puternic. Sunt  bătrân, am urcat muntele cu greu. Anii întregi de războaie și bestii ucise își spun cuvântul.

Peșterea uriașă din vârful muntelui e chiar în fața mea. Înăuntru e ca într-un cuptor. Doi ochi se deschid precum două felinare și mă privesc din întuneric. Un respirat greu se aude și aburi ies din peștera rece. Sunt înconjurat de o ceață și înaintez. Înăuntru se simte mișcare. Totul tremură sub picioare.

Cu mâna pe cuțit intru în peșteră.

Pentru mai multe povești scurte, poți descărca culegerea de povești scurte #30in30 Din Întuneric.

Dacă îți plac poveștile mele, poți să îmi lași un like pe pagina de facebook, aici: facebook.com/mihai.fiction.

Credit Art: Sabrina