– Cât crezi că poate să îndure inima unui băiețel, mătușică?

Cele câteva raze de soare care treceau de frunzele mărului și de perdeaua închisă creau o dungă albă pe peretele din sufragerie, chiar între două poze de familie, oprindu-se într-o scândură subțire într-un capăt și groasă în celălalt. În prima poză, mătușica și tăticuțul, când erau mici, iar în a doua, mama, tăticuțul, mătușica și un băiețel blond, cu părul lung, acoperindu-i o parte din față. Toți zâmbeau în afară de el, iar, dacă te uitai mai bine, parcă nici mama nu era prea fericită. Dar nimeni nu avea timp să se uite la poze în această dimineață superbă de duminică.

Sufrageria era una bătrânească, așa cum îi plăcea mamei să spună. O canapea veche lipită de un perete și un televizor și mai vechi lipit de celălalt, flancat de două fotolii enorme din lemn. Covorul era probabil cel mai vechi lucru din încăpere, asta dacă nu luăm în seamă vârstă mătușicii, care era de mult trecută de prima și a doua tinerețe. În aer se simțea un miros puternic de alcool, venit de undeva din afara camerei, contopit cu mirosul țigărilor scârboase care încă fumegau în scrumiera femeii.

– Hai, zi, mătușică? o îndemnă el. Cât crezi că poate să mai îndure inima unui băiețel?

Mătușica nu spuse nimic, doar îl fixă cu privirea. Era legată bine de tot de unul dintre fotolii și în gură avea un băț, care o forță să-l privească gură-cască.

Băiețelul se aplecă și lua dintr-o cutia albă de carton care îi stătea între picioare un cui strâmb și ruginit – o rugină din aceea care îți rămâne pe degete mult după ce cuiul s-a înfipt în lemn – și îl potrivi cu dibăcie în gura mătușii, lângă alte câteva cuie care erau deja puse acolo.

– Îți spun eu, mătușică, nu prea mult. Vrei să începem cu începutul?

…un alt cui era potrivit între dinți…

Mătușica icni, lacrimile contopindu-i-se cu balele pe gât în jos. Din când în când, obrajii îi sângerau și ei, mici firicele de elixir roșu apărându-i la marginea gurii, care erau repede șterse de către nepoțel.

– Bun, începem cu începutul. Zic eu dacă nu vrei să începi tu.

Băiatul zâmbi ștrengărește și trase cu ochiul cel bun. Își dădu părul la o parte, dezvelind un ochi alb lăptos, parcă din marmură, cu cicatrici în jurul lui, ca picioarele lungi și subțiri ale unui păianjen.

– Până să te muți tu aici, totul a fost bine. Mama a fost bine! Eu am fost bine!

…băiatul propti un cui drept și lung sub limbă, cu vârful și celălalt capăt aproape de dinți…

– Apoi ai venit tu și nu ai fost atentă. Ai fost ”aiurită” cum îți place ție să zici. ”Te gândeai la altceva”, afurisita dracului! De aceea am rămas eu fără un ochi și cu fața pocită, pentru că scumpa mătușică se gândea la altceva!

Dacă ochii sunt oglinda sufletului, așa cum se spune, ochiul bun al băiatului era atât de plin de ură, încât aproape că dădea pe afară.

…două cuie strâmbe erau plasate tacticos cu vârfurile spre obrajii deja însângerați…

– Apoi a fost mama, pe care o terorizai întruna. Și care a murit de inimă rea. Sunt sigur că din cauza ta, scârbă bătrână ce ești.

Băiatul se pregăti să o pălmuiască pe mătușică, dar se opri. Planul său nu era gata.

…un alt cui al naibii de ruginit și aproape la fel de lung precum lemnul își găsi locul în dreapta limbii, cu vârful spre cerul gurii…

– Și după ce a murit mama, știi și tu cât de bine a dus-o tata.

Băiețelul se întoarse și privi poza cu familia lui. Se șterse pe frunte de transpirație cu tricoul, și-l ridică și și-l dădu jos. Îi era cald, mult prea cald. O vânătaie uriașă îi străbătea coastele, precum fumul gros al unui incendiu care acoperă o pădure. Se întoarse pe partea cealaltă și mătușa aproape că își strânse dinții de spaimă când văzu tăietura de pe pieptul băiatului care își prezentă rănile, aproape cu o mândrie soră cu ura.

– Și ce ai făcut ca să mă aperi? Nimic. Normal că nu ai făcut nimic.

…pioneze! Hei, asta e ceva nou. Câteva pioneze își găsiră locul proptite între dinții galbeni și cariați. Ba chiar, unele se potriviră de minune în două carii adânci…

– Și am încercat să rezist, mătușică, eu chiar am încercat.

Acum, ochii băiatului erau în lacrimi.

– Chiar am încercat, dar ce am văzut azi dimineață, mi-a frânt inima, mătușică.

Băbuța făcu ochii mari.

– Da, exact. În toată mocirla asta care e viața mea, am avut un prieten care să-mi țină de urât. Și mi l-ai luat și pe el!

…un cui îndoit pe jumătate își găsi locul în fundul gurii și alte câteva cuie rupte și ruginite fuseseră așezate sub limbă…

– Am fost atât de fericit când nenea Toma mi l-a adus pe Rexi. Chiar și tata m-a lăsat să-l păstrez și a lăsat-o cu băutura mai ușor vreo două zile. Doar tu te uitai urât la el, ca la un drăcușor mic.

– Latră prea mult, mănâncă prea mult, se cacă peste tot, pute. Băiatul o imită pe mătușica sa cu o voce subțire, trăgând lung de fiecare cuvânt. Ești o scorpie!

… alte câteva cuie erau aranjate cu vârfurile spre obraji…

– Și ce să vezi, ce am găsit eu azi dimineață?

Băiețelul se stăpânea cu greu. Era din ce în ce mai dificil pentru el să nu înnebunească pe loc. Dar trebuie să își ducă planul la bun sfârșit.

– Rexi al meu, scumpul și dragul de Rexi al meu, cu gura sfâșiată și plină de cuie. Dar ce nu știi tu, mătușică, este că te-am văzut când ai făcut chiftelele pe care le-ai ascuns de mine și de tata, care oricum era beat criță. Te-am văzut când ai intrat în garaj și ai scotocit ca o nebună, chiar dacă ziceai că ”tu nu intri acolo nici moartă la cât de mult jeg e” și te-am văzut când i-ai dat și tu de mâncare lui Rexi pentru prima și ultima dată. Iar azi dimineață, după ce l-am găsit pe sărmanul câine, am găsit și cuiele astea ruginite în camera ta.

Băiatul se aplecă din nou.

…restul cuielor din cutie își găsiră loc în gura mătușii, unele rupând carnea, altele provocând leziuni mai serioase…

– Așa că zi-mi tu, mătușică, cât poate să mai îndure inima unui băiețel, care nu are nici o rază de speranță în lumea asta?

Băiețelul își întoarse spatele și câteva lacrimi îi căzură pe covorul învechit și plin de praf. Păși lent, dar apăsat, către peretele brăzdat de raza soarelui și luă în mână scândura de capătul mai subțire. Se întoarse și soarele îl lovi în ochiul cel alb, dar el nu vedea nimic. Era cuprins de furie și demonii valsau în capul lui.

Se apropie de mătușică și, cu o forță pe care nu credea că o are, smulse bățul din gura femeii, împreună cu câțiva dinți. Maxilarul reveni instinctiv la poziția firească și cuiele își făcură treaba, rupând și sfârtecând.

– Zi că îți pare rău, mătușică, încercă băiețelul să zâmbească. Spune ”î m i   p a r e   r ă u”.

Femeia plânse și se înecă în lacrimi, salivă și muci.

– Îmi. Pare. Rău.

Vocea băiatului era acum gravă, dură, urâtă.

– Hai, spune!

Mătușica îngână ceva aproape grotesc, în timp ce cuiele își făceau loc printre dinți și carne fragedă. Încercă să-și vină în fire și să încerce ceva, orice.

Dar înainte ca femeia să poată face ceva, din cealaltă cameră se auzi țipătul unui bărbat. Mătușica tresări și își aruncă ochii în acea direcție, iar cuiele lucrară din nou, la fel de sârguincioase și ascuțite.

– S-a trezit și tata, o liniști băiețelul, și trebuie să vorbesc și cu el. Dar are și el gura plină, așa ca și tine, mătușică, și cred că mai mult o să vorbesc eu.

Băiatul se șterse pe frunte, trist.

Ochii femeii aproape că ieșiră din orbite și unul chiar se rostogoli pe covorul învechit atunci când băiețelul o plesni peste obraz cu capătul gros al scândurii. O lovitură fu de ajuns. Obrajii femeii erau acum plini de cuie și sânge, iar viața din ochiul rămas i se stinse ușor, dar sigur. Câteva cuie căzură la baza fotoliului, împreună cu dinți, sânge, flegmă și bucăți de obraz, formând un cocktail odios.

– Vin acum, tăticuțule, strigă băiețelul, aproape vesel.

Îi aruncă mătușicii o ultimă privire, zâmbi și ieși din cameră, lăsând în urmă o mulțime de cuie ruginite într-o baltă de sânge.

---

Descoperă mai multe povești horror

Dacă îți plac poveștile mele, poți să îmi lași un like pe pagina de Facebook și să mă urmărești pe Instagram.