Era o zi toridă de sâmbătă. Soarele era ca un diamant lovit de laser și bătrânele satului se rugau pentru niște ploaie în mijlocul bisericii. Dacă ar fi decis să pună mână de la mână și să cumpere un sistem de Ploaie-Acum, care nu mai avea același preț ca în urmă cu câțiva ani, problema era rezolvată. Berbecești, din sectorul MM-75, deși nu se lăsă mai prejos față de celelalte sate din zonă, era totuși un sat conservator, în care schimbarea era dificilă.

Dacă pe toată ulița plutea o liniște apăsătoare și aproape vedeai căldura cum se unduiește, la cel dintâi bar din sat, pregătirile erau în toi, iar Fănel era comandantul suprem.

— Alexandro, fă bine și bagă berea aia la rece! Nu știu unde găsești ”rece”, că frigiderele sunt pline, dar dacă nu găsești, vin și te mănânc.

—  Stai, mă, că nu am terminat de pus masa!

Fănel nu auzi nici răspunsul, nici înjurăturile nevestei. Se întoarse în iadul fierbinte care era grătarul plin de mici și cefe de porc-clonat – ”mult mai ieftine, aproape același gust”, fredonă el după vocea melodioasă din reclama personalizată transmisă mintal o dată la 6 zile.

Afară, în căldura arzătoare, Nokia se chinuia cu niște litere de lemn atârnate de o sfoară. Literele erau albe, pe fundaluri colorate și băiatul încerca să prindă al doilea capăt de una dintre ferestrele barului. De îndată ce reuși, își șterse fruntea de transpirație și rânji știrb către capodoperă: VVELCOME BACK AMERICANULE.

În curtea barului, una dintre vacile mai nărăvașe din sat (vaca lui Moș QRTY) se plimba printre două mașini electrice și se opri pentru câteva secunde să își scarpine dosul de una dintre ele. Mugi prelung sub soarele fierbinte, strănută puternic și porni înapoi spre casă. Avea atașat de uger un aparat de muls automat care pompă de două ori înainte să intre pe poartă.

La o masă acoperită de o umbrelă arsă, din care nu se mai vedea reclama, Casiopeu făcea mutre către fiul său de numai doi ani, Ion-XTR. Băiețelul stătea într-un cărucior plutitor și ieșea și intra din câmpul vizual al tatălui său.

În mijlocul drumului, înconjurată de câteva găini și praf, Marga, fetița lui Fănel și a Alexandrei își ținea mâinile streașină deasupra ochilor, sub soarele mistuitor. Respira greu și privi mult dincolo de șina de cale ferată, dar nu văzu nici o mișcare.

Din spatele ei, apăru Iliuță, sprijindindu-se într-un baston ajustabil pe înălțime, încercând să pășească mai încrezător pe piciorul bionic. De când a avut accidentul cu tractorul, nu prea a mai reușit să iasă din casă, pe de o parte din cauza sătenilor, pe de altă parte, din cauza durerii încă destul de mari.

— Ce faci, Marga? strigă către fetiță. Se vede ceva?

— Nu, domnu’ Iliuță! Stelică nu e nicăieri!

— Ei, las’ că vine el. Vezi că e puternic soarele, să nu stai prea mult afară.

Fetița îl ignoră și privi în continuare cum căldura dansează dincolo de calea ferată.

Iliuță intră agale în curtea barului și se apropie de masa la care Casiopeu încerca să își facă băiețelul să râdă.

În spate, Nokia se ghiftuia cu o friptură dintr-un porc-clonă și Fănel își înjura nevasta cu poftă, femeia râzând de exasperarea lui.

— Multă sănătate, Casi! Ce mai faci? Nu te-am văzut de mult!

— Hai salut, vecine! Păi ce să fac dacă nu ieși din casă?

— De când cu piciorul ăsta de fier.. Ia zi, ce mai face Gabriella? Tot în Franțalia?

— Da, ne mai trimite prin poșta zburătoare câte-un card, dar nu am mai vorbit cu ea. Mi-a făcut copilul și plecată a fost. Dar nu mă plâng, îl iubesc tare mult. Ia uite, chiar zilele astea i-am pus un modul pentru ochi mai buni. Când e mare îl trimit la oraș, tot-tot ”upgradat” cum se spune.

Copilul se uită rapid la Iliuță, îl scană, zâmbi și își mută privirea înapoi către tatăl său.

— Tare dor mi-e de Stelică, zâmbi trist Casiopeu.

— Să știi că și mie, îi întoarse Iliuță zâmbetul. Cum mergeam noi la baba Gloria să-i furăm ouăle alea mari de la găinile-modificate.

— Da, da! Sau atunci când am fost la scăldat în groapa aia contaminată, am crezut că nu mai scăpăm de bubele de pe piept.

— Ce vremuri. Proști am fost, dar ce ne-am mai distrat.

— Așa e, ce să faci? Casiopeu îl atinse pe nas pe Ion-XTR și băiețelul chicoti.

— De abia aștept să apară, sunt așa de curios ce povești are să ne spună.

Iliuță nici nu termină de rostit acele cuvinte că Marga urlă de fericire.

— Stelică! Stelică!

În celălalt capăt al satului, un Horizon H4 urlă din toate puterile. Stelică zâmbi și mângâie volanul.

— Asta da mașină. Îi iubesc pe americanii ăștia!

Apăsă pedala de accelerație ușor, facând mașina să toarcă și trecu de câteva case din chirpici, înaintând ușor în Berbecești. Voia să treacă neobservat, pe cât posibil, dar bolidul de sub fund îl cam dădea de gol. Se apropie ușor de Steluța Norocoasă, al doilea bar din sat, deținut, bineînțeles de Andromeda, fosta lui prietenă și fata lui Vasile Cosmos. (Da, Stelică era conștient de  ironia sorții). Aruncă o privire înăuntru și îl văzu doar pe robotul-asistent-personal care se roti de la o masă la cealaltă și apucă paharele cu țuică.

Stelică apăsă un buton care schimbă mașină în modul silențios. Acum era sigur că va trece neobservat. Își continuă drumul și privi uimit spre gardul uriaș din fața casei lui Ciprian, cel mai bogat om din sat. Se spune că vinde cip-uri, dar sătenii nu știu ce presupune acest lucru, așa că își văd de treabă. Din doi în doi metri, un robot uriaș de pază proteja proprietatea. Stelică îi salută din drum, nu voia să fie luat la întrebări.

Mai departe, văzu casa parohială, dotată cu panouri solare de ultimă generație și un făt-robot-asistent-personal al preotului. Deasupra casei, pe un deal plin de morminte, stătea biserica, iar peste drum școala din sat, locuri, care chiar și în 2155 ar mai trebui vizitate uneori.

Stelică merse mai departe, tiptil ca o pisică în noapte, până ajunse la singurul și faimosul sens giratoriu din sat, alcătuit dintr-un butoi vopsit în verde, opera lui Nokia. Tânărul se asigură. Drumul era pustiu, în afară de un cocoș cu o antenă pe cap care se plimba teleleu. Întoarse volanul spre stânga și își continuă drumul. Stelică lăsă în urmă gospodării, unele mai moderne decât altele, și altele prinse în trecut mai mult decât era nevoie. Era aproape de destinație.

Văzu o fetiță în fața primului bar din sat, barul lui Fănel, denumit, cum altfel, decât La Fănel. Opri mașina și coborî. Se apropie ușor de fetiță, își așeză mână pe umărul ei și zâmbi.

— Hei, pe cine așteptăm?

Stelică își luă nepoata în brațe și întră în curtea barului, unde îl așteptau Casiopeu și Ion-XTR, Iliuță, Nokia, Fănel și Alexandra – cei mai buni prieteni ai lui. Familia lui. Bineînțeles și vaca lui Moș QRTY privea de după gard curiosă.

Noaptea a fost una de pomină, dar poveștile despre America au început doar târziu, spre dimineață. Până atunci, Casiopeu și-a prezentat toate îmbunătățirile aduse lui Ion-XTR, spunând că dorește să-l transforme în primul Cyborg complet funcțional al țării (nu s-a gândit dacă și băiatul și-ar dori asta). Iliuță a povestit cum a căzut de pe tractor și prin câte peripeții a trecut până a reușit să facă rost de piciorul bionic. Fănel și Alexandra i-au povestit toate știrile din sat – da, Andromedei îi este cumplit de dor de el și dorește să îl vadă – iar Marga a stat aproape toată noaptea în cârca unchiului ei preferat (și singurul, de altfel). Nokia, în schimb, nu avea nimic de zis. Era pur și simplu extrem de impresionat de mașina lui Stelică. Ba chiar, spre dimineață, când Marga și Ion-XTR dormeau deja de mult și Fănel și Alexandra se retrăseseră înăuntru, adormi și el la volan. Stelică potrivi temperatura din cheie și îl lăsă pe băiat să viseze mai departe.

— Hai Stelică, îl înghiontă Iliuță. Spune-ne cum e în America? E așa cum vedem la televizor și prin filme? Sau o duc mai rău ca noi?

— Da, man, zâmbi Casiopeu (cu accent puternic pe A. Un MAN românesc, nu un men american). Zi, cum stă treaba pe acolo.

Stelică îi privi serios. Era parcă mai slab decât înainte să plece și părul castaniu îi era tuns scurt. O tunsoare militărească. Dacă te uitai atent, puteai să observi o tăietură brațul drept.

Tânărul trase aer în piept.

— Ce urmează să vă spun trebuie să rămână între noi. Am descoperit ceva în America și doar bunul Dumnezeu m-a ajutat să scap de acolo.

Iliuță își făcu rapid o cruce, iar Casiopeu dădu doar din cap.

Era ora 4 dimineața și Stelică își spuse povestea.

Man (același man românesc de mai devreme), America e mare. E atât de mare, că atunci când am ajuns, cu toate controalele și securitatea și roboții și camerele lor cu tot, am ajuns în orașul diferit.

Știți că trebuia să ajung la Marcel, vecinul nostru de aici din sat. Omu’ mi-a zis să merg în Kingston, USA. Mi-a luat el bilet, că are bani. America e tărâmul tuturor posibilităților, și chiar e, dacă și Marcel a reușit să facă bani acolo. Mă prezint la aeroport cu biletul, totul bine. Urc în avion, totul bine. Ajung în 3 ore pe America, totul bine. Cobor din avion, totul bine. Mă întrept spre ieșire, totul bine. Îl sun pe Marcel, soarele lui de Marcel, îmi răspunde, totul bine.

Îmi zice să fac stânga și să vin spre clădirea mare. Totul bine. Am stânga, am clădire mare în stânga.

Patru ore am stat la telefon. Marcel îmi zicea direcții, eu mergeam mai departe. Îmi zicea că am un MCKFC pe dreapta, mă uitam spre dreapta și acolo era. Îmi zicea că am un Robot Support Center pe stânga, mă uitam spre stânga și acolo era.

După ce m-am învârtit bine prin Kingston și după ce am urmat instrucțiunile lui Marcel, am ajuns undeva la mama naibii. Era doar pământ și praf și tufe din acelea ce le vezi în filmele din anii ‘60 – 1960! Era o căldură infernală și puteam să spun că sunt în iadul american.

Undeva departe, în față, era un ranch. O fermă americană veritabilă.

Chiar în acel moment, Marcel îmi spune bomba.

— Omule bun, hai să facem cumva să ne vedem, că eu mor de frig aici. Sunt îmbrăcat într-o pufoaică portocalie, trebuie să mă vezi!

Eu eram în pantaloni scurți, cu soarele în cap de patru ore și aș fi putut să beau un valău de apă. Și chiar în acel moment mi-a murit telefonul, cu tot cu bateria lui interminabilă.

Tâmpitul de Marcel, God bless his soul, cum zice americanul, mi-a cumpărat un bilet spre Kingston, doar că nu Kingston-ul lui. Am aflat ulterior, de la cultul de nudiși din ranch, că America are peste 20 de Kingstones răsfirate prin toată țara. Iar eu eram în cel mai fierbinte dintre ele.

Cei trei se opriră subit. Aveau ochii albi și auzeau în cap un jingle drăguț, personalizat. Vocea unui bărbat începu să cânte în capul lui Stelică:

“Porc-clonat, porc-clonat

Asta mănânci dacă ești bărbat

Îți pui și un pahar de muuust

Fripturile din porc-clonat sunt mai ieftine și au aproape același gust”

— Hei, asta e nouă, zâmbi Stelică.

— Da, o urăsc, de abia aștept să o schimbe, îi răspunse Iliuță. Hai, zi mai departe!

Înfometat, însetat și fără tehnologie, m-am apropiat de fermă. Departe, spre dreapta, era o casă uriașă, iar mult mai departe, în spate, un munte enorm. În fața casei, uniform, pe stânga și pe dreapta, căsuțe mai mici erau aliniate la milimetru.

Când am ajuns mai aproape, am observat și câteva persoane care ieșeau dintr-o căsuță și intrau în alta, iar după alți câțiva pași, am observat că toate acele persoane erau goale. Ciudat, dar eram în America, în anul Domnului 2155, așa că nu am judecat.

M-am apropiat și mai mult și acum chiar că îmi era sete. Hainele îmi erau pline de transpirație și de abia vedeam din cauză căldurii. Tot ce îmi amintesc, înainte să cad în fața porții de intrare în ranch, au fost două dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut în viața mea. Complet naturale, fără nici un enhancement, cum se spune. Le-am văzut, am leșinat și am visat.

Man, când m-am trezit, nici nu vă închipuiți ce am văzut. 

Eram în casa cea mare, pe care o văzusem de departe, într-o cameră uriașă. Era noapte și vântul rece îmi făcea pielea de găină. Eram pe jos, gol. M-am uitat mai bine în jurul meu, iar ici și colo am observat câteva torțe din acelea vechi, de lemn. După ce m-am dezmeticit și m-am frecat bine la ochi, am observat că sunt înconjurat de o mulțime de oameni goi, iar, din ce am putut să observ, nici unul nu era modificat, cam ca și cei de la noi din sat. Chiar în fața mea, șeful de trib.

— Yo soy, Zuzunaga Nicanor Elver Galarga!

Vocea lui a tunat în camera cea mare și restul oamenilor au început să îngâne, cu voci groase ”zuzu, zuzu, zuzu”

— I am Stelică, i-am răspuns. Ce puteam să zic? 

Omul era uriaș, avea pe puțin doi metri jumate. De ce era mai jos de buric, nici nu vreau să zic. 

— ¿Te quedas y me aceptas como líder o te vas? a tunat din nou.

Habar nu aveam ce dorește de la mine. Engleza mea nu e foarte bună, dar mexicana nici atât. Tot ce știu e că în prima parte a întrebării a făcut semn spre căsoiul uriaș în care ne aflam, iar în a doua parte, spre ieșire. Am tras aer în piept, mi-am făcut curaj și i-am răspuns, făcând același semn, către căsoi.

— Yes, señor, merci fain!

A urmat o clipă de liniște care a părut extrem de lungă.

— ¡Saca la pipa de la paz! ¡Esta noche hacemos fiesta! A zbierat bărbatul din pieptul lui cât un vapor.

Câțiva bărbați slăbănogi au scos niște pipe lungi de azi până mâine și am fumat cu toții pe rând.

Am mai tras și noi pe aici când eram mai tineri, dar ce am fumat acolo, era cu totul altceva. Sunt aproape sigur că nu era legal.

Cele două femei superbe pe care le-am văzut înainte să cad au intrat pe la jumătatea nopții în camera lui Zuzu, cu un sac uriaș de praf alb, iar eu am adormit singur într-una dintre multele camere din casa cea uriașă. Înainte să adorm, mi-am dat seama că tot timpul cât eram acolo, nu am văzut pic de tehnologie. Era și ăsta un mod de viață și unul chiar plăcut aș putea spune. Situația s-a schimbat însă ziua următoare.

Am fost trezit dis-de-dimineață și am luat parte la micul dejun. Am mâncat o omletă din ouă de găini normale, din ce mi-am dat seama, cu roșii și castraveți atât de gustoși, încât nu îmi venea să cred.

Restul zilei l-am petrecut plimbându-mă prin fermă. Într-o parte a ranch-ului erau ferme de animale (nu părea nici una a fi modificată), iar în cealaltă parte erau grădini de fructe și legume. Mi-am permis să mai fur o roșie zemoasă și cred că a fost cea mai bună roșie pe care am mâncat-o vreodată.

Deși a fost ciudat la început, m-am obișnuit rapid cu toată goliciunea din jur. Bărbații și femeile își vedeau de treabă și aveau grijă de animale și de grădini. Cu toții erau zâmbitori și mă invitau și pe mine în cercurile lor, cu toate că nu pricepeam mare lucru din ce vorbeau ei acolo. Am zis la yes, yes și of course, of course, cât nu am zis toată viața mea. Era o altfel de America și parcă îmi plăcea mai mult decât orice ar fi putut să-mi arate Marcel.

— Prost e, mă, Marcel ăsta, interveni Iliuță râzând.

Toate bune și frumoase, până seara. Ne adunăm cu toții în căsoiul cel mare, unde apare maiestuos Zuzu și zice niște poezii pe care nu le-am înțeles. La un moment dat, namila de om scoate un sac transparent și prăfuit și îl scutură, arătând că e gol. Privește în cameră și vocea lui puternică pare să pună o întrebare. Se oprește cu ochii asupra mea. Încet, încet, ochii tuturor încep să se întoarcă spre mine. Ce puteam să zic?

— Yes, señor. I am Stelică!

Din nou, urale de bucurie și pipe pline de ierburi aromate, dar de data aceasta, cele două tipe divine din ziua trecută s-au oprit în camera mea. Nu vă povestesc ce s-a întâmplat, pentru că un gentleman (da, cu accent pe A) nu face astfel de declarații.

Și în timp ce visam la noaptea aceea perfectă, Zuzu mă trage de un picior afară din cameră. Buimac, mă trezesc și îl privesc în egalitate măsură curios și speriat. Îmi face semn să ieșim afară și îl urmez. Trecem de un gard și pornim pe jos spre muntele enorm.

Uriașul de Zuzu se oprește. Suntem doi bărbați goi, în pustiul american. 

— Gracias! și uriașul face o plecăciune.

— No problem! îi răspund.

Muntele de om își ridică privirea. Îmi face semn să cobor la nivelul lui, iar eu mă supun. Își întinde brațul în față, arătând undeva departe.

Prrivesc în beznă, dar nu văd nimic.

— Pac, zice și apare o luminiță.

Trec câteva secunde.

— Pac, din nou și luminița îi ascultă comanda.

—  Acolo mergem? îl întreb, de parcă ar înțelege ce zic.

— Si!

Așa că pornim la drum. O namilă din Mexic, cu reședința în SUA, de doi metri jumate și Stelică, 1,75, din România. Goi, cu vântul rece al nopții suflându-ne în…

Vaca lui Moș QRTY mugi cu putere. Era aproape dimineață.

După aproape o oră de mers prin pustiu, ajungem în dreptul unui bolovan uriaș. Pac, bolovanul lumină ușor, dintr-o găurică. Pac și o făcu din nou.

Zuzu îmi face semn să fiu atent. Își proptește umărul de piatră și începe să împingă cu toată forța lui. Bolovanul se rostogolește și sub el apare o ușă din metal. Zuzu se șterge de transpirația de pe frunte, bate jucăuș în ușă, lăsând un ecou puternic să ne învăluie și o deschide.

Coborâm pe o scară destul de șubredă și ajungem într-o încăpere cu aer închis. Zuzu acționează un levier de pe perete și luminile se pornesc, rând pe rând. Eram într-o adevărată hală, plină ochi cu rânduri și rânduri de rafturi. Ca un SUPERSTORE de aici din oraș, doar că de 100 de ori mai mare ca suprafață și de cinci ori mai înaltă. Zuzu îmi zâmbește și trece în engleză.

— Top secret! Only Zuzu knows! And now, Stelică. Welcome!

Jur că am lăcrimat. Omu’ ăsta m-a primit în casa lui, alături de familia lui, mi-a dat femeile lui, iar acum îmi arată secretul lui. Ceva nu era normal. Sau poate că Zuzu era doar un om bun, și extrem de drogat, care voia o altfel de lume.

— Top secret! a repetat uriașul și și-a dus degetul la buze. Trebuia să facem liniște.

Ne-am plimbat împreună prin hală. Am văzut totul de la nava aia veche de la Roswell sau mașini de epocă din anii 2000, la arme cu plasmă, roboței care fac curățenie și o tentativă de teleportator (Zuzu mi-a arătat că poate teleporta o pietricică, doar că ajunge doar jumătate pe cealaltă parte).

Am înaintat și mi-a atras atenția o lumină verde neon din spatele unei cutii. În timp ce mă apropiam de ea, Zuzu se prindea de rafturi și urca din ce în ce mai sus, privind ba în stânga, ba în dreapta, de parcă se asigura că nu îl vede nimeni.

Lumina pulsa puternic. Murea pentru câteva secunde și după aceea, emana raze verzui. M-am apropiat și mai tare, am împins cutia uriașă dintr-un metal extrem de ușor și am fost întâmpinat de un cub negru. L-am privit uimit. Plutea deasupra podelei și se învârtea domol. Am pus mâna pe el și l-am ridicat. Lumina emana prin muchiile lui și, dacă la început nu am simțit nimic, după câteva secunde, cubul mi-a dăruit o tăietură puternică în palmă. Am scăpat cubul pe jos și am urlat, căutându-l pe Zuzu din priviri.

Uriașul era cocoțat pe un raft, iar fața îi era complet albă. A găsit praful de care era nevoie, urla și chiuia din toți rărunchii, iar eu am înțeles motivul pentru care am venit aici. 

— ¿Encontraste el pulpo? A sărit fără griji și a luat-o la goană spre mine.

Cubul, în schimb, a început să se schimbe. La început a crescut și lumina a devenit mai puternică. Apoi, câteva bucăți din el s-au desprins și au creat un milion de alte bucăți care au luat forma unor tentacule. Era ca o caracatiță mecanică uriașă, venită parcă din altă lume. Auzeam fiecare părticică cum se mișcă, având în spate, parcă, un motoraș, iar în mijloc, o lumină verde care pulsa. Toate bune și frumoase, până au devenit toate rele și urâte, pentru că Pulpo, cum spunea Zuzu, s-a năpustit spre mine.

Chiar înainte ca Pulpo să pună mâna (mâinile, tentaculele?) pe mine, Zuzu a sărit în fața mea. Chestia, că nu știu cum să-i zic altel, s-a lovit de pieptul lui uriaș.

—  No te preocupes, amigo, bubui Zuzu și azvârli caracatița cât colo, ca pe o jucărie.

Se întoarse spre mine și zâmbi. Avea fața plină de un praf alb și ochii injectați. I-am mulțumit din priviri și am încercat să mă ridic, dar, când eram deja în picioare, Zuzu trosnea caracatița dintr-o parte în alta. Spărgea cutii și dărâma rafturi și în tot acest tip, râdea, de parcă cineva îi spuse cea mai bună glumă din lume.

Am încercat să mă apropii de acțiune. Încercam să fiu de ajutor, oricum puteam. Pulpo zbura rapid, ba spre stânga, ba spre dreapta. Se ascundea pentru câteva secunde și țâșnea mai departe. Ba era în fața uriașului, ba se furișa în spatele lui. Cu fiecare mișcare pe care o făcea, Pulpo tăia. Zuzu era plin de dungi roșii pe piept și pe spate. Brațele îi erau pline de sânge și picioarele de abia mai rezistau.

În schimb, când Zuzu prindea un braț-tentaculă, all hell broke loose, cum zic americanii. Smulgea, rupea, mușca. Era ca un demon mexican din povești.

M-am apropiat și mai mult. Am trecut pe lângă niște copii fidele, complet automatizate ale unor președinți și vedete de demult, câteva vase de clonare sparte și un fel de computer vechi pe care scria HAL. Încercând să mă ascund, una dintre tentacule zbură spre mine și mă trânti într-o cutie de lemn. Se încolăci strâns în jurul brațului și mă aruncă departe, peste o altă cutie. 

Încercând să-mi dau seama ce se întâmplă, văd un fel de gândac negru care se plimbă în jurul meu (scăpat probabil din cutia peste care am căzut). Man, m-am speriat și am țipat când l-am văzut. Gângania s-a uitat la mine și mi-a sărit pe braț. M-a mușcat o dată tare și dusă a fost. Cumva, mi-a intrat în braț și nu o să vă vină să credeți, dar chestia asta m-a salvat.

M-am ridicat rapid în picioare și am fugit spre Zuzu, care se lua la trântă cu Pulpo. Cei doi erau încleștați într-o luptă pe viață și pe moarte. Și chiar în acel moment, o alarmă puternică începu să zguduie hala, care era inundată de valuri de lumină roșie.

Când m-am apropiat de mexican, el învârtea caracatița. Am strigat către el, cu intenția de a-l avertiza să aibă grijă. Mexicanul drogat și în al nouălea cer a crezut că îmi vreau și eu rândul la bătaie și a aruncat chestia spre mine.

Am încercat să mă apăr cu brațele, văzând cum monstrul se apropie. Pulpo pulsa verde, camera pulsa roșie, eu pulsam de frică și Zuzu pulsa de entuziasm.

Și chiar în acel moment am simțit o durere de nedescris în brațul drept. Gândacul a preluat controlul și mi-a transformat brațul într–un fel de armă. A mușcat cu sete din Pulpo și a început să scuipe foc peste tot ce a rămas din el.

Extenuat, am căzut la pământ și ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost fața lui Zuzu, albă complet, privindu-mă cu îngrijorare.

Când m-am trezit, eram înconjurat de armata americană. Vă dați seama ce au găsit când au ajuns în hală. Un mexican gol, drogat cât pentru zece persoane, un român gol, care dormea dus, o grămadă de secrete de stat distruse și doi potențiali gură-spartă. Am crezut că o se ne omoare pe loc, până l-am auzit pe unul dintre ei zicând:

— Again? For fuck’s sake, give them the serum and get them out.

Ne-au făcut americanii niște injecții în ceafă și ne-au aruncat afară. Am ajuns cu greu înapoi în ranch și am dormit vreo două zile. După ce ne-am trezit, Zuzu părea că nu își amintește nimic, însă eu parcă vedeam totul în minte și simțeam furnicături în braț.

Cam atât, am mai stat câteva săptămâni cu ei și m-am întors. Băiat de treabă Zuzu. L-am convins să își ia un telefon mai vechi și am promis că păstrăm legătura. M-am gândit că peste o lună-două să merg iar, poate veniți și voi, ce ziceți?

— Mamă, nu știu ce să zic. Casiopeu părea că are nevoie de o pauză.

— Hai că ne hotărâm mai încolo, îl îmbrățișă Iliuță pe Stelică. E ora 10 imediat și tre’ să mergem la biserică.

Cei trei prieteni se ridicară și porniră împreună pe ulița satului, dar nu înainte de a-l scula pe Nokia. Încet, grupuri de oameni porniră spre biserică, aglomerând strada.

— Măi Stelică, da’ de mașina asta faină cum ai făcut rost, il întrebă, curios cu adevărat, Casiopeu?

— Eh, mi-a făcut-o cadou Marcel, că i-a părut rău că mi-a luat biletul greșit.

— Serios? Chiar că America e tărâmul tuturor posibilităților, începu să râdă Iliuță.

— Da, cică repară roboți acolo, câștigă bine.

— Băiat deștept, păcat că e cam prost.

— Stelică, zi-mi și mie cum a fost în America, se băgă în seamă Nokia.

Un clopot digital puternic răsună în întreg satul.